Uneori, fotbalul nu e decis nici de tactică, nici de vreo execuție spectaculoasă, ci cu inima. Uneori e vorba de inima slabă, uneori de una puternică, alteori de ambele. Inima slabă a fost ieri, la Timișoara, a lui Pardo. Sau veriga slabă. Goga i-a testat mănușile unsuroase din primele minute, doar când era la retrogradata „U” Cluj, îi reușise în Giulești cu Coman, nu cu înlocuitorul său… Pardo a scăpat însă inițial cu fața curată și poarta neafectată.
Încet-încet giuleștenii și-au adus aminte că doar Peseiro e în îndepărtata lojă oficială, nu și indicațiile lui. Așa că s-au apărat tot mai sus, iar pericolul s-a mutat la poarta bănățenilor. Pericol statistic, pentru că repriza s-a încheiat tactic, deci nespectaculos la pretențiile unui derby. Poate și Peseiro s-a plictisit și l-a introdus pe Spadacio, care imediat a ratat cea mai mare ocazie (min. 55). Spectacolul a început abia în ultima jumătate de oră. Adus ca atacant, Magera a început meciul ca mijlocaș, iar apoi a devenit fundaș central pe criteriul înălțimii de 1,96 după eliminarea lui Sretenovic.
Ca pe vremea lui Toni Doboși
Rapidul a forțat, dar Magera a respins tot, a urcat în atac, juca și închizător dacă Alexa ar fi fost eliminat, cum ar fi fost corect, în minutul 70. Spiritele s-au încins, tribunele s-au trezit, adrenalina a crescut. Când a ajuns la inima timișorenilor, aceștia au început cu adevărat să lupte. Pardo a mai scăpat o minge, dar de data asta în piciorul lui Rusic, care a făcut 1-0. Modul perfect pentru a transmite mesajul care era în mintea tuturor spectatorilor: „Fii tare, Toni!”. Derby-ul a fost decis ca pe vremurile romantice, când la Poli patron era Anton Doboș. Din entuziasm, uitând de prime și de datorii.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER